A dat ploaia, an venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:25)
Tristeţea, poate, nu mi-o ştiţi. E gravă.
De ani de zile tot mereu zidesc.
Zidesc, în chinuri mari, un turn de slavă,
O casă pentru omul meu firesc.
Zidesc, ce-i dreptul, pe nisipuri ude,
Pe-un vârf de deal cu panta nisipoasă.
Din locul tainei mele se aude
Chemarea lumii vie, zgomotoasă...
Zidesc din răsputeri, zidesc într-una,
Să pot să las şi eu o dâră-n urmă.
Dar vântul, ploaia, apele, furtuna
Îmi prăbuşesc clădirea şi mi-o scurmă.
Zidesc. Vreau singur să zidesc. Mă latră
Plăcerile şi mă atrage balta.
Dar vai, a doua zi, o piatră
Nu mai găsesc, din ce-am tăiat cu dalta…
O, deznădejdea a-nceput să sape!
Gând totul, totul îmi părea pierdut,
Aud un glas... Isus umbla pe ape...
— Iubitul meu, mă lasă să-ţi ajut!
Zădărnicia îţi ucide Visul.
Nu simţi că-n neputinţă tu te scalzi
Şi-ţi pierzi, pe totdeauna, Paradisul?
Ce ochi senini avea Isus şi calzi...
O, vino, Doamne! Uite, bolovanii...
Te-aşteaptă viaţa mea înfrântă.
Vreau din molozul marilor strădanii
Să faci o casă trainică şi sfântă;
Să faci o casă, ca un cer curată,
Având ferestrele deschise larg spre soare,
Din jertfa Ta o casă, ridicată
Pe stânca dragostei, ce-n veci nu moare.
Degeaba, vântule, îmi tulbură odaia
Suflarea ta năprasnică şi rece!
Degeaba fantomele, ceaţa şi ploaia
Se luptă şi vor să mă-nece!
Degeaba, o, moarte, îţi fâlfâi aripa,
Pierzi vremea degeaba, Satan, lângă uşă!
Iubirea învinge şi veacul şi clipa
Şi-aprinde luceferi din stinsa cenuşă.
Nu mi-e teamă de voi, duhuri rele, furtunilor!
Nu mi-e teamă de tine, noapte adâncă!
Eu trăiesc minunea minunilor:
Mi-am zidit casa pe stâncă...
No comments:
Post a Comment