“Vine o vreme când te trezeşti vorbind şi spunându-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezeşti dând de mâncare unei vrăbii, dar nu din milostenie, ci pur şi simplu”… (NICHITA STANESCU)



Începutul devenirii poetului Nichita Stănescu ar trebui să îl căutăm în perioada în care a învăţat la Liceul “Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti. Abia ieşit din copilărie, fiindu-I dor de joc, a îndrăznit să înveţe un joc nou: jocul de-a poezia (mai târziu din cauza acestui simplu joc, Nichita Stănescu ajunge să se confunde cu poezia). Era un joc nemaipomenit şi îl juca în “orele leşioase”, compunând versuri pe care, în pauză, le spunea colegilor. Mai târziu, împreună cu câţiva prieteni, înfiinţează “Băcăonia”, o revistă „literară” care circula printre liceeni, amuzându-i.
Dar jocul se preface în ceva nemaipomenit de grav şi anume în destin. Un destin diafan în primă fază, cu mâinile îndrăgostiţilor transformate în spiţe şi cu câmpii aeriene, cu ore pline, cu lucruri pietroase şi cu cuvinte (-care nu sunt altceva decât “mingi de aer care umplu spaţiul gol dintre îndrăgostiţi”).
Cred că Nichita Stănescu a devenit poet şi din dorinţa de a afla ce este poezia. Lirica lui e una a reflecţiei şi cunoaşterii, chiar mai mult, putem vorbi de o poezie a autoreflecţiei şi autocunoaşterii, o poezie care îşi caută (ca orice poezie autentică) identitatea prin raportare în primul rând la sine.
Nichita Stănescu a înţeles că poezia este obiect şi act totodată, şi că reflecţia şi cunoaşterea subînţeleg o analiză a ambelor realităţi. A cunoaşte înseamnă a instaura un sens, aşadar poetul s-a văzut pus în situaţia de a urmări procesul, niciodată împlinit, al apropierii de sens.
Poezia e la urma urmei spaţiul cel mai convenabil şi cel mai productiv pentru reconstituirea acelui stadiu al generării sensului. “Cunoaşterea lumii porneşte de la întemeierea limbii, poezia fiind memorie, reconstituire a acestui moment. Logosul, spune Nichita Stănescu, nu e altceva decât locul în care materia se desparte definitiv de vid.”
Utilizând cuvintele, poetul contestă sensul şi regurile care le încorporează într-un sistem lingvistic, lăsându-le libertatea de a aspira la sens şi de a prefigura o regulă. Daniel Dimitriu consideră că N. Stănescu în poezia sa “prin limba poeziei sale neagă, demolează o realitate lingvistică preexistentă şi ridică pe ruinele ei una nouă: Copii ai poeziei, cu limba pe limbă călcând, reînviaţi!”.
Poezia pe care Nichita Stănescu a dat-o într-un interval scurt de timp a schimbat faţa poeziei româneşti contemporane. Marele Blond impune prin originalitatea expresiei viziunii sale un sistem poetic insolit. Poezia lui Nichita face printr-o sinteză neomodernă trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârşitului de mileniu.
Pentru poetul modern, în genere, existenţa este o problemă de limbaj. Pentru Nichita Stănescu limbajul devine o problemă de existenţă.
Deşi Creator al Cuvântului şi Născător de Poezie, nimeni nu îşi imagina la mijlocul secolului XX că Îngerul Blond e, de fapt, un rascolnic al vorbei, un revoluţionar al limbajului poetic, un om ce se încăpăţânează să vorbească fără cuvinte şi să reuşească (mai ales) să vadă cuvinte şi litere:
“—Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne?
-- Văd cuvinte!”
Sensul iubirii marchează editorial începutul “dezgheţului dogmatic” al poeziei. Poeziile acestui volum sunt constituite pe o poetică a purităţii adolescentine, impunând o “retorică a dimineţei artei”.
Călare pe roibul său, galopând nebun într-o dimineaţă în care se întrerba asupra sensului iubirii, Nichita are o viziune… completă a sentimentelor. Dar aventura poeticii lui începe cu Dreptul la timp, culme, dar şi ruptură profundă cu universul volumelor anterioare. Era într-o perioadă în care se construiau mituri.
Marin Sorescu construieşte mitul omului singur, Nichita Stănescu însă consideră necesar “un mit al… poetului tânăr”.
Urmează o perioadă în care poemele sunt ţesute din lumini şi umbre, sunt scrise în câteva zile cu cerneală roşie ori transparentă, poeme în care “nimic nu este ceea ce pare şi totul este inversul totului.” 11 Elegii altfel spus. Volum unitar, filosofic, dogmatic, exprimă în Elegia a zecea suferinţa poetului datorită imposibilităţii de a materializa imaterialul. Strigătul lui devine poem, poemul gest de supravieţuire născut să-l nască infinit pe poet.
După această adăstare la… “masa tăcerii” (în care poetul a avut răgazul nu numai să stea cu capul în mâini pe banca din mijlocul mării, ci şi să răstoarne limbajul postbelic a cărui importanţă depăşea cu mult problema regăsirii specificului literar) începe obsesia mitului creaţiei (Oul şi sfera), aura melancolică coborând asupra poetului, iar stările necunoscute (regretul, greaţa., presentimentul morţii) făcându-şi simţită prezenţa. Semnele acestei oboseli existenţiale prefigurează noua cosmogonie, “schimbare la faţă” vizibilă în Necuvintele.
Nichita Stănescu îşi îngăduie să se joace În dulcele stil clasic, dar dezvoltă şi sugestiile anterioare (cu această ocazie) în tonul unei profunde suferinţe fără cauză aparentă…
Starea de zbatere a eului e vizibilă în următoarele două volume, ca de altfel şi singurătatea, spleenul, înfrângerea elanului spre absolut, resemnarea, prăbuşirea şi putrezirea calului, sufocarea îngerului spânzurat de propriul har şi lipsit de aerul respirării sau al zborului.
Atmosfera sumbră ajunge copleşitoare odată cu Epica Magna şi cu Nodurile şi semnele. Structura universului liric e modificată, tonul imnic în apocaliptic e schimbat, dar temele şi motivele nichitiene rămân aceleaşi, dând unitate şi coerenţă unui destin poetic major.
Nichita Stănescu a reuşit să fie poetul epocii sale. El şi-a construit cu luciditate o biografie în consonanţă cu Utopia literaturii care căuta să înlocuiască imaginea nefericită a unei lumi degradate.
E un temerar care îşi asumă destinul şi îl provoacă. E un poet neobişnuit de talentat, care se joacă cu sunetele ca să nu moară de disperare…



Bibliografie:
Condeescu, Alex., O sinteză poetică unică, în volumul “Ordinea cuvintelor”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985;
Dimitriu,Daniel, Nichita Stănescu. Geneza poemului, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997;
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978;
Stănescu,Nichita, Necuvintele, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969;